Cuvinte in pielea goala

  ” Ne picura in suflet, in ani, parintii nostri , ce-au picurat si-ai lor parinti, zicand ca-i bine. Isi petrec timpul croind planuri pentru noi , ne imbraca cu ele fara sa ne cheme la nici o proba. Purtam rusinati „hainele” lor, prea largi sau prea stramte pentru noi, ne invinovatim ca nu incapem in ele, ne simtim mici, sau ,dupa caz, ii simtim mici,  nepriceputi in ale „croitoriei”, ne razboim cu ei sau cu noi, piedem contactul cu noi insine si dialogul cu ceilalti devine greoi, abrupt, uneori chiar imposibil.
  Imi este dor de  ADEVARATE ATINGERI, DE CUVINTE CURAJOASE CARE TE PLEZNESC PESTE SUFLET SI-L DEZMORTESC.
  Nu mai vreau cuvinte frumos articulate, ferchezuite ( asa zicea minunata mea de bunica). Ce-ar fi sa trimitem cuvintele sa faca plaja la nudisti?. Mi s-a deschis apetitul pentru CUVINTELE IN PIELEA GOALA! „

Vagul sentiment de lipsa de sine si psihoterapia

“Exista la noi credinta, adanc inradacinata, ca la psihoterapeut ar apela doar omul bolnav, cel sanatos nu ar avea nimic de aflat acolo. Poate, cel mult, raspunsul la intrebarea: sunt sau nu „normal”? Ea apare -uneori, incomoda si nelinistitoare, adusa de impulsuri necunoscute, venite de cine stie unde, care ne tulbura.

Ne uitam in jur, si-i vedem pe ceilalti comportindu-se ca de obicei si, cum nu gasim nici un motiv temeinic pentru a parasi confortabila asemanare cu ei, cu alte cuvinte, „normalitatea” , alegem sa ne izgonim intr-un colt cat mai indepartat al fiintei, departe de privirile celorlalti si mai ales de cea proprie. In acest fel, instalam o distanta din ce in ce mai mare intre ceea ce incercam din rasputeri sa fim si ceea ce suntem, ne instrainam, transformandu-ne treptat din fiinte vii in roboti, poate si pentru a ne pune intr-un acord cat mai perfect cu epoca.

Obisnuim sa traim imprastiati: ne lasam corpul sa participe mecanic la ceea ce se intampla, in timp ce mintea ne zboara aiurea, iar ceea ce facem exprima rareori ceea ce simtim. Ne identificam cu o parte din ce in ce mai mica din noi, cea care corespunde normei sau exigentelor celorlalti, in timp ce alte parti importante din noi insine pribegesc in exil.

Devenim astfel din ce in ce mai saraci, pana cand, in cele din urma, ne pierdem in asemenea masura pe noi incat uitam complet cine suntem. Persista doar un vag sentiment al lipsei. Spatiul ramas gol incercam sa-l umplem cum putem: cu obiecte, pe care din ce le obtinem din aceea constatam ca nu ne ajung, cu programe TV, cu muzica, cu opiniile celorlalti despre noi, cu vorbarie inutila sau cu ruminatia gandurilor proprii, in general cu orice produce zgomot, caci, in singuratate, si liniste, cel care credem ca suntem s-ar trezi fata in fata.cu cel care suntem, obligat la a-l lua in seama. Iar noi preferam sa amanam aceasta intalnire.

In cele din urma, ne regasim tristi, pentru ca, inevitabil, multumirea de a avea nu reuseste sa fie decat substitutul palid al bucuriei de a fi. “

Psihoterapia este o cale de a reintra in contact cu tine insuti. Ea este, dincolo de un set de tehnici, o filosofie si, dincolo de filosofie, un mod de a exista. A nu te identifica cu o parte a ta, refulandu-le pe celelalte, a fi intreg, unul, nu doi, trei sau mai multi, aflati in conflict sau ignorandu-se reciproc, corespunde starii de sanatate. Unitatea nu este monotona, pentru ca, in functie de unghiul din care o percepem, ea ni se arata altfel, desi ramane aceeasi. Problema apare atunci cand, din comoditate, uitam sa schimbam unghiul din care privim, ceea ce ne determina, inevitabil, sa confundam partea cu intregul. Consecinta este ca yom trai aproape permanent sentimental ca nu suntem liberi, ca suntem captivi intr-o situatie fara iesire. Suntem captivi, de fapt, in propria noastra lene.

Psihoterapia este o invitatie de a iesi din lenea noastra obisnuita si de a experimenta lumea, situatia de impas in care ne aflam, pe celalalt sau pe noi insine din locuri si prin modalitati care ne stau permanent la dispozitie, dar nu le folosim.

Beneficiul va fi extinderea campului perceptiv si a constiintei, implicit. …

Sursa de inspiratie : Carmen Beyer

Experienta traumatizarii indirecte in relatia terapeutica cu clientii

„Atunci cand doi oameni se intalnesc o noua realitate se produce” – Symington, 1986

Este aproape imposibil sa nu fim afectati atunci cand ne angajam in mod empatic cu ceilalti, mai ales daca un terapeut (psihoterapeut) impartaseste experiente dureroase sau traumatice. Cateodata putem fi traumatizati ca un rezultat al angajamentului nostru cu supravietuitorii si povestile lor traumatice.

Cum am putea noi sa facem fata unor astfel de cazuri? Saakvitne si Pearlman (1996) subliniaza TREI MECANISME DE INFRUNTARE a acestor probleme:

  1. constientizarea
  2. echilibrul
  3. conexiunea

Constientizarea reprezinta recunoasterea semnelor de trauma puternica;

Echilibrul evidentiaza nevoia de a obtine munca sanatoasa / limitele vietii;

Conexiunea cu ceilalti este folosita ca un antidot la izolarea si alienarea traita.

Atat supervizarea formala cat si psihoterapia reprezinta un suport de ajutor in facilitarea celor trei mecanisme de infruntare descrise mai sus.

Supervizorul, din perspectiva sa de „out-sider” va furniza suport si provocare impingand terapeutul catre nivele mai profunde de constientizare.

Setarea granitelor este de recomandat atunci cand hotaram ce este adecvat pentru fiecare dintre partile implicate in proces.

In terapie, supervizarea este vazuta ca un proces de invatare in care un terapeut se angajeaza cu un practician mai experimentat ca parte din dezvoltarea profesionala in curs. Acest proces, la randul sau, promoveaza si pastreaza bunastarea clientilor.

Supervizarea ofera un spatiu reflectiv unde supervizatul isi poate desfasura nararea muncii sale, reflectata asupra acestui aspect impreuna cu supervizorul ca martor si ajunge la noi intelesuri si patrunderi posibile (Gilbert & Evans, 2000).

Calatoria terapeutica este intotdeauna provocatoare. In timp ce ea poate fi stimulatoare si placuta, se poate dovedi dureroasa, stresanta si chiar anosta. Asigurarea terapeutului practicant ca are un suport suficient – educational, practic sau emotional – este esentiala.

Procesul terapeutic planificat sistematic si atent, nu poate fi abordat cu o atitudine ” ca urmare a unei retete”. Fiecare parte implicata in terapie si fiecare relatie terapeutica este unica si implica renegocierea in stadii diferite ale procesului.

Tensiunile relationale au nevoie de indemanare creativa.

Am incredere ca prin respecul pentru povestile si experienta umana individuala, terapia noastra va permite sa se intample ceva de o valoare reala.

sursa de inspiratie : K.Evans