Poveste despre galceava dintre minte si corp

In vremuri imemoriale sau chiar azi, a fost un corp cu o minte sau o minte cu un corp, depinde cum privim starea de fapt. Corpul si mintea erau impreuna de foarte mult timp, de fapt, nici nu isi puteau aduce aminte o vreme cand fusesera separate.

Asa cum sunt toate relatiile de lunga durata si relatia mintii cu corpul era una cu suisuri si coborasuri. Ba se intelegeau, ba se certau, ba se ignorau depinzand de zile, de vreme, de evenimente.

Corpul cu mintea locuiau intr-o cetate aglomerata si plina ochi de tentatii, situatii si variatii.

Ca in orice relatie, pentru ca lucrurile sa fie functionale, sarcinile supravietuirii erau impartite pe roluri intre cei doi parteneri. Corpul mergea, misca, ridica, se ocupa de toate muncile dificile si solicitante, iar mintea, mai sensibila si fragila, se ocupa de aspectele administrative ale vietii, cauta solutii si inventa rezolvari. Viata corpului cu minte a decurs relativ lin pana cand, intr-o zi, mintea a descoperit ca este nemultumita de corpul ei. Mintea isi dorea si ea un corp armonios, asa cum vedea peste tot in jur in cetate, isi dorea si ea sa poarte haine mici si delicate, isi dorea si ea sa fie admirata pe dinafara. Mintea fiind extrem de nemultumita ca pe ea nu o vede nimeni, ca ea sta prinsa acolo in corpul acela butucanos, cand de fapt ea este stralucitoare si demna de admiratie.

Corpul, asa cum era de asteptat, nu a reactionat foarte bine la toate injuriile aduse de minte. Mintea ii reprosa ca este gras, ca este greoi, ca o tine prizoniera in el si ca o impiedica sa devina tot ceea ce ar putea ea deveni. Corpul, destul de intelegator de felul sau, nu a mai rezistat ponegririi si s-a suparat si el pe minte. Pai da, el trebuia sa faca tot ce vrea ea, sa care zeci de sacose, sa stea chircit la lumina lumanarii cat avea ea chef, sa mearga cu orele pana in locurile dorite de ea, sa manance toate mancarurile prea dulci, prea piperate, prea grase, prea sarate pe care ea le vroia. Era vina ei ca el era gras, el facea tot ce putea cu ceea ce primea de la ea, dar nici el nu poate face miracole, ce Dumnezeu!

Mintea nu vroia sa asculte rationamentele corpului, ea facea tot ce putea, manca ce gasea, ce isi permitea, dar normal el nu are de unde sa stie ca lui nu ii pasa de costuri, el nu se gandeste decat la burta lui, nu ii pasa de toate greutatile pe care ea trebuie sa le infrunte in lumea din afara, cat de creativa trebuie sa fie sa faca un banut cinstit. In loc sa o ajute mai rau o trage la fund, ori asa ceva nu se poate, ea merita mai mult, ea merita sa fie ca domnitele din palate, drapata in catifele si aur. Catifele si aur? Tu ai idee cat de grele sunt alea pentru mine, cum imi distrugi coloana si picioarele? Dar evident de ce i-ar pasa mintii de greutatile indurate de corp, ea e o printesa, ea trebuie admirata si lingusita.

Si a continuat asa galceava dintre corp si minte, minte si corp pana cand, neajungand la nicio concluzie multumitoare au inceput sa se sicaneze reciproc incercand fiecare sa arate ca el e mai important. Mintea decise ca nu ii mai da corpului mancare ca sa il forteze sa slabeasca. Corpul decise ca va inceta secretia unor hormoni ca sa o zapaceasca putin pe minte. Mintea fu surda la tipetele de durere ale corpului atunci cand nu il lasa sa doarma, cand il cara cu orele pe drumuri nesfarsite, cand acesta cerea odihna. Corpul, vazand ca nu are cu cine, plusa si el, incepu sa faca tot felul de bubite care mancau si care o faceau pe minte sa nu se poata concentra la nimic, caci mereu ii venea sa se scarpine. Corpul incepu sa respire din ce in ce mai greu, sa renunte la par, totul incercand sa o faca pe minte sa intelega ca si el are nevoie de grija nu doar ea.

Au mai tinut-o asa o vreme, incrancenati, pana cand, intr-o seara, mintea epuizata vazu cu uimire cum corpul refuza sa o mai asculte, ii ignora comenzile si nu ii mai raspunde. A strigat mintea la corp ore in sir sa se ridice, sa faca ceva, l-a implorat si l-a rugat sa o ierte, caci nu si-a dat seama, a fost aroganta si la el nu s-a gandit. Iarta-ma, te implor, trezeste-te!, pana cand, in cele din urma si mintea adormi secatuita de puteri.

Dupa multe ore de somn sau de lesin, nici ei nu stiau exact, atat mintea cat si corpul se trezira cu greu. Purtara o conversatie lunga, stabilira granite si reguli, mintea avea sa hranesca cu cap corpul, iar corpul avea sa faca tot ce tine de el pentru a o sprijini, avea sa incerce sa se recupereze si sa devina puternic din nou. Mintea ar fi vrut sa mai adauge ea una alta, dar corpul a fost cat se poate de neclintit.

Ma hranesti si nu ma abuzezi, ne intelegem si voi fi acolo pentru tine, ma chinui si nu tii cont si de mine ma voi revolta din nou.
Dar …
Ce dar?
Exista lucruri pe care trebuie sa le fac ca sa ma simt si eu bine si eu contez, nu pot trai doar pentru tine si nevoile tale.

No bine, nu trebuie sa fie perfect tot ce faci pentru mine, poti avea si tu placerile tale, dar sa nu uiti ca mai sunt si eu pe aici, plus ca atunci cand tu esti multumita si eu sunt multumit. Asa ca iti mai trec cu vederea una alta, dar fara excese si fara invinovatirea mea pentru deciziile tale gresite- Ne-am inteles?
Ne-am inteles;, spuse mintea usurata si multumita ca putea fi din nou in corpul ei, ca putea fi din nou in viata_ Cine ar fi crezut ca acceptarea de sine poate fi asa de eliberatoare? Ea in niciun caz, poate corpul.

Anunțuri

Codependenta – un joc inselator

Codependenţa nu este un simplu concept. Noi, oamenii, sîntem predispuşi la codependenţă, pentru că avem tendinţa păcătoasă de a folosi diferite mecanisme de apărare ca să ne păcălim pe noi înşine. În relaţiile de codependenţa se practică jocuri înşelătoare.

Cand simti ca viaţa ta este străbătută de nefericire şi de suferinţa nerostită ca de un fir roşu, ce se întinde în subconştient, prinzîndu-l într-o plasă de durere. Iti atinge judecata şi puterea de a hotărî, chiar atunci cînd îti închipui că ai luat o hotărîre bine gîndită şi potrivită, această stare a fost numita de specialisti dependenta – „codependenţă“.

Daca:

– Simţi că eşti prins în capcana încercărilor necontenite de a fi pe placul altora, sfîrşind totuşi în fiecare zi prin a te simţi vinovat …

– Simţi că tu şi partenerul tău de viaţă vă aflaţi într-un război permanent pentru a deţine controlul, fără a ştii însă cine cîştigă şi cine pierde…
– Simţi că ceva lipseşte în viaţa ta…
…atunci
probabil că eşti codependent. Codependenţii încearcă să găsească fericirea în substanţe chimice, în bani, în muncă, în mîncare, în sexualitate sau în cineva care îi ajută să se simtă mai bine.

În general, codependenţa se poate defini ca dependenţă de anumite persoane, comportamente sau obiecte. Codependenţă este nereuşita de a-ţi controla sentimentele, compensată prin controlul exercitat asupra oamenilor, obiectelor sau evenimentelor exterioare. Pentru codependenţi, controlul sau lipsa acestuia este elementul central al fiecărui aspect al vieţii lor.

Codependenţă se poate manifesta ca dependenţă faţă de o altă persoană. în cazul codependenţei interpersonale, persoana afectată este atît de captivată de celălalt, încît sentimentul identităţii personale – al sinelui – este grav diminuat, înăbuşit, aproape eliminat de personalitatea şi problemele celuilalt.
Mai mult, persoanele codependente par a se comporta ca un aspirator care a luat-o razna, absorbind nu numai alte persoane, ci şi substanţe chimice (alcool sau droguri, în primul rînd) ori lucruri (bani, mîiicare, sexualitate, muncă). Se străduie mereu să-şi umple golul afectiv.

Pacienţii au descris această stare in felul următor: „Trec prin viaţă fără nici un ţel şi mă simt de parcă aş fi gaura din mijlocul gogoaşei. Ceva lipseşte înlăuntrul meu.“

Conceptele de dependenţă şi codependenţă nu se mai aplică actualmente exclusiv consumului de alcool, ele înglobînd tot spectrul cunoscut al substanţelor chimice care dau dependenţă – cocaină, marijuana, tutun, heroină – precum şi alte aspecte. Expresia „alte aspecte“ se referă la orice tip de manie sau obsesie irepresibilă, orice exces sau comportament împins la extrem.
Tulburările de nutriţie (ca, de pildă, anorexia, bulimia), dependenţa de sex, obsesia de a munci, nevoia de nestăpînit de a cheltui fără limite, o atitudine exagerat de rigidă ori moralistă, mania de aţi spăla mîinile de cincizeci de ori pe zi – toate acestea şi alte tipuri de dependenţe au fost încadrate în aceeaşi clasă cu alcoolismul. Tulburările menţionate şi altele de acelaşi gen afectează familia şi pe cei apropiaţi -codependenţii – care pot suferi la fel de mult ca persoana dependentă sau chiar mai mult.
Conceptul de codependenţă îi include totodată şi pe alcoolici. Cuvîntul codependent înseamnă, literal, „dependent de“. S-ar crede că numai partenerul de viaţă al unui alcoolic poate fi numit codependent. Nu este aşa. Alcoolicul însuşi este în stare de codependenţă activă. Dependenţa sa se manifestă faţă de un lucru – alcoolul. Tovarăşul său de viaţă este dependent de o persoană, alcoolicul, şi de un anumit tip de relaţie, întrucît atitudinea sa încurajează dependenţa alcoolicului. Ambii sînt dependenţi unul de celălalt si, în egală măsură, codependenţi.

Un  alt aspect dramatic este problema perpetuării dependenţei de-a lungul mai multor generaţii. O tulburare gravă care a afectat o familie se va repercuta asupra familiilor copiilor acesteia şi a copiilor lor, constituind o adevărată undă de nefericire ce se propagă mai departe şi mai departe de-a lungul anilor. Tipul de dependenţă sau disfuncţie poate cunoaşte modificări: de pildă, un tată alcoolic dă naştere unui fiu obsedat de muncă, iar acesta are o fiică ce-şi cheltuie banii pînă la ruină. În esenţă, problema rămîne; e mereu prezentă, propagîndu-şi fără încetare efectele negative.

Fa un pas înapoi şi să reexamineaza-ti viaţa, ca apoi să poţi trata într-un mod eficace problema codependenţei, în ritmul stabilit de tine, pentru a rupe ciclul vicios al dependenţelor, pentru a ajunge la libertatea de a lua decizii, la libertatea de a iubi cu adevărat.

sursa de inspiratie:  P. Meier

Lectia auzului

Un orasan primeste vizita unui prieten al sau dintr-un sat indepartat si merg in centrul orasului. Era ora amiezii iar strazile erau pline de oameni. Masini claxonand, taximetre ce luau curbele cu viteza, sirene ce se apropiau sau se departau, sunete ale orasului care parca te asurzeau. Dintr-o data sateanul ii spune:
– Am auzit un greiere.
– N-ai cum sa auzi un greiere in tot vacarmul asta! i-a spus orasanul.
– Sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat sateanul.
– Asta-i o nebunie! a raspuns prietenul.

Sateanul a ascultat cu atentie un moment dupa care a trecut strada spre o zona unde se aflau cativa copaci. A cautat imprejur, sub ramuri si a gasit micul greiere. Prietenul sau a ramas uimit.

– E incredibil! Trebuie sa ai un auz supraomenesc!
– Nu! a spus sateanul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculti cu ele.
– Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-as putea auzi un greiere in acest zgomot!
– Depinde de ceea ce este important pentru tine, a venit imediat raspunsul. Da-mi voie sa-ti arat.

A bagat mana in buzunar si a scos cateva monede pe care le-a lasat sa cada discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al orasului, au remarcat ca toti oamenii de pe o raza de 5 metri au intors capul privind in jur daca nu cumva banii cazuti erau ai lor.

– Intelegi ce am vrut sa spun? a continuat sateanul.
Totul depinde de ceea ce este important pentru tine.
Ascultand zi de zi la televizor „stiri” politice si/sau diverse tragedii,catastrofe ,etc… URECHEA,CARE ESTE PRELUNGIREA CREIERULUI NOSTRU,se fixeaza pe tot ce este rau, urat, nefolositor. ..
Ni se induce FRICA!
Devenim neputinciosi, tematori (de avion, de frig, de vant, de mancare, de oamenii de langa noi si ce este cel mai rau, de sentimentele noastre) si… NU STIM DE UNDE… CAND… SI CUM…

Raspunsul este:
UITE ASA: ascultand asa zisele  ,,informatii” , care de fapt sunt praf in urechile noastre, ne lasam prinsi in aceasta capcana.

Toata ziua spunem: e greu…, oamenii sunt rai…, traim intr-o lume nesigura… nu am incredere in nimeni…, etc.

Si in tot acest timp, greierii canta, frunzele fosnesc, apele curg si noi… nu le mai auzim!

Fazele unei relatii de cuplu

Fazele unei relatii de cuplu seamana foarte mult cu fazele dezvoltarii si maturizarii unui copil. Ca sa devina autonom, copilul are nevoie sa treaca prin mai multe stadii. Orice stadiu de dezvoltare presupune un castig si o pierdere. La fel, orice relatie pe care o avem trece prin diverse stadii.

1. Stadiul simbiotic-fuzional

Il regasim inainte de nastere si putin dupa nastere cand copilul si mama sunt inca un tot. La fel, faza de indragostire de o persoana la varsta adulta corespunde fazei fuzionale. Cei care “se indragostesc foarte des” fara a continua dupa dez-indragostire relatia si fara a trece intr-o alta faza, isi doresc sa revina mereu si mereu la stadiul de fuziune cu mama. In timpul vietii intrauterine nu exista Eu si Tu ci Eu sunt Tu si Tu sunt Eu. Aceasta este faza simbiotica, de nediferentiere intre persoane.

Prima faza a unei relatii deseori pentru multe persoane consta in “indragostire”. Indragostirea fulgeratoare, “dragostea la prima vedere” contine: atractie fizica, dorinta sexuala si acel ceva inefabil care deseori e verbalizat asa “parca il/o cunosc de mult timp…”. Asta nu arata decit ca persoana de care ne-am indragostit are trasaturi inconstient si foarte des asemenatoare cu o persoana importanta din viata noastra (parinte, bunic).

Sunt persoane care se indragostesc de mirosul alteia pentru ca le aminteste de copilarie… de mirosul unei persoane dragi din copilarie… Si astfel, indragostirea nu este decit o repetare a unei relatii cu o alta persoana… Cind ne indragostim nu vedem in fata noastra deseori persoana reala care este celalalt, ci ceea ce credem noi si visam ca e celalalt. Ne indragostim pe de o parte de ceva care ne aduce aminte de experientele trecute si de masca celuilalt… insa nu de el cum e cu adevarat.

Psihanalistii spun ca indragostirea de cineva se aseamana cu prima relatie din viata unui om, relatia cu mama de simbioza totala, cind mama si copilul sint un tot. Daca moare mama, moare si copilul. In faza de indragostire sint unii care spun “nu pot trai fara…”. De aceea indragostirea cuprinde ceva irational, pasional, obsesiv in ea. Cind esti obsedat de celalalt, asta nu inseamna dragoste ci boala.

De multe ori dupa faza de simbioza are loc prima criza a cuplului.

Multe persoane se simt atunci abandonate, deziluzionate de partenerii lor, neintelegand de cele mai multe ori ca urmatoarele faze conteaza cu adevarat intr-o relatie. Suntem intr-o comuniune nediferentiata cu persoana de care ne-am indragostit. La modul patologic unele persoane sunt in acest stadiu cand au o adictie (de substanta, de joc). Deseori dupa faza de simbioza unele cupluri se despart, nefiind capabile sa isi vada partenerul asa cum este si sa treaca la o alta faza a relatiei.

Destul de des la terapie vin cupluri aflate in faza simbiotica-dependenta care incep sa aiba probleme cind apare copilul pe lume. Deseori in aceste cupluri femeia se comporta foarte des ca “o mama” pentru sot si cind apare copilul pe lume, “iubita mama” nu mai are timp de “sotul-copil”… Sotul copil isi cauta astfel o alta mama si iubita pentru ca se simte abandonat.

O relatie in aceasta faza seamana cu bungee jumping.

Exista insa si relatii care incep mai realist, fara romantism si indragostire, as spune mai rational, relatie care in timp se transforma in dragoste. Atractia fizica este un ingredient necesar intr-o relatie, insa nu suficient pentru un cuplu. Un astfel de inceput al unei relatii poate avea uneori sorti de izbinda mai mari decit o relatie inceputa furtunos, pasional, deoarece persoanele vad in fata lor persoana reala, nu Partenerul Ideal… din capul lor…

2. Stadiul de dependenta

Copilul dupa nastere este total dependent de parintii lui. Parintele face totul pentru copil si este firesc in aceasta faza de dupa nastere pana la un an. Incet, incet, pe parcurs ce lunile trec, copilul castiga in autonomie, daca este incurajat de catre persoana care il ingrijeste.

Intalnesc multi copii care si la varsta de cinci ani sunt hraniti de parintii. Parintii unui astfel de copil, de obicei sunt foarte anxiosi si isi centreaza intreaga atentie pe acest aspect al vietii copilului. Evident ca pentru un copil de cinci ani, nu mancarea e importanta, ci joaca. El mananca daca simte ca ii e foame si daca este lasat “sa simta” ca ii e foame.

Avem exemple foarte clare de simbioza si dependenta (de diverse tipuri) cand mama doarme in pat cu copilul, cand parintii dorm in pat cu copilul, cand secretara este pe post de mama pentru sef (face si alte lucruri care nu sunt scrise in fisa postului: ii duce copilul la scoala, ii face cafeaua).

Persoanele adulte care raman constant in acest stadiu nu se intretin singure, material si afectiv, au mereu nevoie ca altcineva sa le poarte de grija. Faza de dependenta mai apare cind unul dintre parteneri este bolnav, insa aceea este o dependenta fireasca data de conditiile respective.

3. Stadiul contra-dependentei

Adolescentul se razvrateste si este rebel, insa are nevoie inca de sprijinul parintilor fiind ambivalent intre dependenta si independenta. Se razvrateste, insa tine cont de autoritate. Persoanele adulte care se afla des in acest stadiu pot fi mereu carcotase si critice fata de orice autoritate, insa fac exact “invers”.

Persoanele adulte aflate in stadiile de mai sus, cand trec printr-o situatie de pierdere, fac fata mult mai greu acelei situatii de pierdere, decat o persoana care se afla in stadiul independent. Partenerii care sint in aceasta faza deseori sunt in lupta de putere si fiecare incearca sa demostreze celuilalt ce “tare e el”. Daca unul vrea ceva, celalalt musai vrea alceva, insa nu negociaza ci se cearta continuu.

4. Stadiul independentei

In acest stadiu copilul este capabil sa faca lucruri de unul singur, sa se joace, sa construiasca, sa se ingrijeasca (dupa doi ani copilul capata din ce in ce mai multa autonomie). Ca adulti, putem sa functionam si singuri, chiar daca de multe ori nu ne place. Persoanele care aleg constant acest stadiu raman singure, temandu-se de adevarata intimitate. Sunt genul de persoane care spun “Nu am nevoie de nimeni sa imi satisfaca dorintele”.

In aceasta faza partenerii pot fi chiar indepartati afectiv unul de celalalt si exista riscul sa se ocupe mai mult de servici decit de viata relationala. Aceasta este faza in care unul sau ambii parteneri pot spune “dar oare de ce mi-o fi placut de….?”

5. Stadiul inter-dependentei – maturizarii (iubirea matura)

Copiii care se afla in acest stadiu se simt capabili si valorosi, pot sa isi rezolve singuri problemele si cand nu se descurca singuri cer ajutorul, fara a se simti mai putin capabili sau nevalorosi. In acest stadiu persoana adulta are capacitatea de a face lucrurile singura, se intretine singura, insa cere ajutor cand are nevoie in functie de situatie, adecvat, fara sa se simta dependenta de persoana care ii ofera ajutorul.

Putem fi interdependenti in cadrul unei relatii:

– negociind nevoile proprii, nevoile partenerului/partenerei
– sa ne acceptam limitele noastre si ale partenerului
– sa fim constienti de ceea ce avem de oferit si ceea ce ne ofera partenerul
– putem negocia rolurile in familie in asa fel incat sa fie flexibile: daca unul din parteneri ramane somer, va prelua treburile casnice din familie si celalalt se va ocupa de finante, ca apoi cand se reincadreaza in campul muncii sa renegocieze rolurile.

O relatie in aceasta faza are doi parteneri care stiu cine sint ei insisi, ce vor de la o relatie, ce valori, vise dorinte au, isi asuma responsabilitatea unei relatii si unei familii, se angajeaza ambii in si pentru relatie. O relatie in aceasta faza sigur nu da “senzatiile tari” ale indragostirii, ci e asezata, calma, profunda.
Fazele nu sint batute in cuie. Posibil exista sub-faze pentru fiecare dintre noi.

 

sursa de inspiratie: A.  Levitchi  

Conceptia despre sine

” Conceptia despre sine” este un termen destul de recent ce vizeaza ideea pe care o ai despre tine, indicand o idee sau ideile pe care le ai in general  in legatura cu persoana ta.

„Conceptia despre sine” suna ca si cum ar trebui sa fie un lucru, dar nu poti sa o vezi, sa o atingi sau sa o pui intr-un borcan. Asa ca ea este de fapt „conceptualizarea despre sine”, un ansamblu de procese pe care le folosim cand ne gandim la noi insine. Cat de bine functioneaza conceptia ta despre sine se bazeaza doar partial pe continut – ce crezi despre tine si mai mult pe felul cum te gandesti la asta . Se bazeaza in principal pe toate experientele personale stocate in memorie, ani si ani de amintiri. Totusi, nu doar amintirile pe care le ai, ci modul in care le organizezi si te gandesti la acestea iti ofera baza conceptiei despre sine.

Cand te gandesti la tine insuti, primul lucru pe care il faci este  selectarea din aria imensa a experientei tale. Nu ai cum sa te gandesti la ea in totalitate, de aceea trebuie sa selectezi si, pe masura ce alegi anumite aspecte, trebuie sa le ignori in mod inevitabil pe celelalte. Asadar conceptia actuala despre sine reprezinta doar una dintre multiplele posibilitati pe care le-ai putea crea din bogatia experientei tale, aceasta insemnand ca o poti schimba ori de cate ori nu iti este de folos.

Conceptia despre sine este ca un fel de harta a personalitatii tale. Ca orice harta, este intotdeauna foarte simplificata a teritoriului pe care il descrie, iar aceasta simplitate este exact ceea ce ii confera utilitate unei harti. O bucatica de hartie cu cateva semne pe ea poate fi o reprezentare de slaba calitate a unui mare oras, dar poate deveni foarte utila, ajutandu-te sa te descurci pe un teritoriu nefamiliar si sa gasesti lucrurile care te intereseaza. Oricat de buna este o harta , ea omite intotdeauna lucrurile, evenimentele si informatiile pe care le poti gasi in zona.

Conceptia ta despre sine, „harta” pe care o ai despre tine are aceiasi functionalitate ca si cea a hartii unui oras – sa te orienteze in lume si sa te ajute sa te descurci chiar si atunci cand evenimenteole sunt provocatoare sau dificile. Seamana putin cu un agent de turism ; te ajuta sa ajungi unde iti doresti sa mergi si sa experimentezi tot ceea ce vrei. Deoarece hartile despre noi insine sunt intotdeauna foarte simplificate, ele nu pot descrie in totalitate cine suntem. Nu ne putem cunoaste niciodata complet, iar daca reusim acest lucru, ar fi atat de complex si de obositor, incat nu ne-ar folosi la nimic.

Au fost scrise multe carti despre descoperirea „adevaratului sine” sau a „sinelui real”. A incerca sa iti gasesti sinele „real” seamana cumva cu a incerca sa decizi daca „adevarata” harta a unei zone este cea topografica, cea a vegetatiei sau cea rutiera. Toate sunt adevarate pentru ca iti ofera informatii utile si vizeaza acelasi teritoriu.

Ceea ce este util pentru o anumita persoana este ceea ce ii serveste lui in urmarirea valorilor sale  – ceea ce este important pentru el: ce considera acesta a fi placut, interesant, multumitor etc. Acest lucru subliniaza unul dintre modurile in care a te gandi sa-ti cauti adevaratul sine este foarte util – dezvoltarea unei conceptii de sine care este in concordanta cu ceea ce este important pentru tine si iti sustine in mod efectiv scopurile in viata.

sursa de inspiratie: S. Andreas

Alegându-vă o iubită, vă alegeţi destinul

Dacă urmărim cultivarea energiei sexuale, care este inconvenientul în a face dragoste cu mai multe femei (sau mai mulţi bălrbaţi) pentru a spori energia vitala?

Scopul nu este cultivarea energiei sexuale cu orice preţ, ci transformarea energiei brute în energie spirituală rafinată. Sexul nu este singurul mijloc de realizare a acestui lucru. Promiscuitatea vă poate coborî uşor nivelul energiei dacă vă alegeţi parteneri debili din punct de vedere fizic sau psihic.
Dacă faceţi dragoste cu degeneraţi, s-ar putea să vă rănească faptul că simţiţi temporar josnicia partenerei. Făcând schimb de energii subtile veţi absorbi de fapt substanţa partenerei. Veţi deveni una cu „ea” şi vă veţi trezi cu noi poveri
karmice.

Iată de ce în cuplurile vechi, partenerii seamănă unul cu celălalt: au schimbat atât de multă energie încât acum sunt făcuţi din aceeaşi substanţă.
Practica taoistă accelerează această uniune şi o ridică la un nivel superior, cel al experienţei spirituale.
Aşa că cel mai bun sfat pe care ce poate fi dat este să nu vă periclitaţi niciodată integritatea trupului, a minţii şi a spiritului. Alegându-vă o iubită, vă alegeţi destinul, aşa că fiţi sigur că iubiţi femeia cu care faceţi dragoste.  Atunci
veţi fi în armonie cu ceea ce izvorăşte din schimbul de energie şi acţiunile vă vor fi reuşite.
Dacă credeţi că puteţi iubi două femei, fiţi pregătit să pierdeţi o cantitate dublă de energie vital – CHI pentru a transforma şi echilibra energia amândurora. Mă îndoiesc că mulţi bărbaţi pot face aşa ceva şi să simtă o linişte profundă. De
dragul simplităţii, mărginiţi-vă la o singură femeie. Vă ia şi aşa destul de mult timp şi energie dezvoltarea energiilor spirituale la un nivel profund.
Este imposibil de definit dragostea cu precizie.

Trebuie să-ţi asculţi vocea interioară. Dezvoltarea energiei CHI te sensibilizează faţă de vocea conştiinţei proprii. Ceea ce înainte era doar o şoaptă îndepărtată, poate deveni o voce distinctă. Pentru binele dumneavoastră, nu renunţaţi la integritate de dragul plăcerii fizice sau sub pretextul unor profunde exerciţii spirituale. Dacă faceţi dragoste cu o femeie fără să o iubiţi, energiile dumneavoastră spirituale nu vor fi în echilibru şi un război sufletesc poate începe. Acesta va dura atât timp cât veţi menţine o relaţie nepotrivită, indiferent de gradul dumneavostră de dezvoltare psihică. De aceea este mai bine să fiţi cinstit de la început.
Pentru acelaşi motiv, faceţi dragoste numai atunci când simţiţi o mare tandreţe interioară. In acest caz, puterea de a iubi va deveni mai mare. Folosirea egoistă sau manipularea actului sexual, chiar dacă este vorba despre o femeie pe care o
iubiţi, poate cauza dizarmonie. Dacă vă simţiţi incapabil să vă folosiţi puterea sexuală într-un mod iubitor, atunci nu o folosiţi deloc. Sexul este o sabie cu două tăişuri, un instrument folositor care poate deveni o armă periculoasă. Dacă
îl folosiţi în scopuri josnice, vă va lovi fără milă. Dacă nu aţi găsit o parteneră cu care să fiţi într-adevăr tandru, atunci mai bine nu atingeţi pe nimeni. Mai bine concentraţi-vă asupra cultivării energiei interne şi atunci când aceasta va atinge niveluri superioare, fie veţi atrage o parteneră potrivită, fie veţi descoperi un nivel mai profund în interiorul dumneavoastră.

sursa de inspiratie: Manta Kia

Copii fideli

Pentru a fi mai la obiect, să luăm exemplul următor. Un băieţel de 10 ani ar putea produce o somatizare care să-l facă să-i fie ruşine sau jenă (hemoroizi, negi sau pete), fără a şti în mod conştient, ci numai auzind „de undeva” că tatăl său a fost umilit la aceeaşi vîrstă, de exemplu în plan sexual, de un adult sau de cineva mai mare. Este ca şi cum ar încerca astfel, într-o manieră demnă de milă, să „arate” ceva ascuns sau negat de propriul său tată.

Fidelitatea nu se manifestă întotdeauna prin recurenţe de natură identică sau asemănătoare, simptom contra simptom, somatizare contra somatizare, ci mai degrabă în funcţie de un sens special legat de trăire, la vîrstă la care situaţia s-a grefat ca o violenţă sau ca un traumatism în cel care continuă să o poarte fără a o f i „pansat”.

O fetită în vîrstă de 8 ani a făcut dintotdeauna pipi în pat. Ea nu a ajuns încă la stadiul de curăţenie ,adică nu a învăţat se controleze, nu a învăţat să se abţină, nu are puterea să amîne plăcerea unei eliberări. Ea a înţeles, din povestirile de familie, că şi tatăl ei fusese enuretic pînă la 12 ani. Fidelitatea acestei fetiţe se poate lega de mai multe probleme. Dacă la un moment dat s-a îndoit de originile ei şi a căutat o confirmare a întrebării ei: „Oare tata este adevăratul meu tată?”, atunci prin enurezia ei, ea încearcă să-şi ofere un răspuns, dovedind că se recunoaşte ca fiind „asemenea” cu tatăl ei ex-enuretic. Făcînd pipi în fiecare noapte, e ca şi cum ea i-ar oferi o dova­dă de iubire şi o confirmare în felul ei: „Chiar simt că sînt fiica ta.”

Dar fidelitatea acestei fetiţe ar putea fi descifrată la un cu totul alt nivel: ea ar putea, de exemplu, să servească la a-i aminti tatălui ei că trebuie să menţină un comportament rigu­ros, coerent, clar. Dacă, de exemplu, pe vremea cînd se afla la rîndul lui la pension, el a trebuit să se ascundă, să mintă, să menţină aparenţele unui copil curat în ochii colegilor săi, fiica sa, prin acest urinat în pat, i-ar putea aminti în mod deschis ceea ce el a ascuns atîţia ani. E ca si cum ea i-ar spune: „Vreau să am o relaţie deschisă cu tine!”

 

Deci sensul unei fidelităţi, al unei repetiţii nu trebuie cău­tat doar în manifestare, ci în trăirea legată de acea manifesta­re. Este nevoie de o muncă de arheologie familială, de o re­descoperire a legăturilor pentru a găsi urma impactului unui eveniment sau a unui traumatism asupra imaginarului, asu­pra trăirii din momentul respectiv.

Copiii fideli sînt de un curaj, de o creativitate si de o te­nacitate incredibile. Sînt capabili să se lase marcaţi de pertur­baţii profunde, de dereglări fiziologice, de disfuncţii para­lizante, adică maladii grave, sînt capabili să insiste şi să-si reitereze mesajul indirect timp de ani şi ani, ca şi cum ar invita astfel la o transpunere în cuvinte a ceva ce nu a fost nicioda­tă spus, la o vîrstă similară, de către unul sau celălalt dintre părinţi. Prin îmbolnăviri, copii încearcă să scoată nerostitul din cavoul său de mister, să dezvăluie tăcerea prea apăsătoa­re a cuvintelor interzise.

 

O altă fetiţă suferă de infecţii vaginale, iritaţii sau sîngerări, ca pentru a-i aminti mamei sale de abuzurile sexuale pe care le-a îndurat în tăcere ani şi ani, pînă la aceeaşi vîrstă, sau de la aceeaşi vîrstă, dacă abuzurile au continuat.

Înţelegerea copiilor nu depinde de cunoştinţele sau de ştiinţa la care au avut sau nu acces în mod direct, ci de o co-naştere profundă care se transmite prin canale relaţionale subtile şi infinite. Comunicarea infraverbală care circulă între un copil şi părinţii săi se exprimă, se „spune” şi se transmite de la conştient la inconştient, trece prin sensibilităţi încă deschise către lobul drept a creierului. Această acuitate a percepţiei faţă de limbajele infraverbale care există la copii este pe cît de uimitoare, pe atît de derutantă şi chiar supărătoare uneori; ea este imprevizibilă, incoerentă în aparenţă, şi totuşi atît de adevărată, de corectă şi pertinentă, cînd ajungem să desci­frăm sensul pe care ni-1 dezvăluie. Este regretabil că nu s-au făcut studii aprofundate sau cercetări care să se bazeze pe o observaţie diacronică şi pe o ascultare a acestui tip de precunoaştere a unor copii capabili să anticipeze evenimente şi să dovedească aceste cunoştinţe sau ştiinţe foarte speciale. Stu­dii care să verifice mai apoi veridicitatea si acurateţea antici­părilor copilului şi să vadă ce formă au luat acestea în reali­tate, dacă s-au confirmat sau nu.

Evocarea fidelităţilor şi a loialităţilor pe care şi le impun anumiţi copii este resimţită uneori acut de părinţi, mai ales de către mame, care se erijează în mod greşit în responsabile de aceste fidelităţi, ca o culpabilizare. Mamele îşi imaginează că „e vina lor dacă…”, că „dacă ele nu ar fi făcut sau, dimpo­trivă, dacă ar fi făcut..’, copiii lor nu ar fi produs în corpul lor acea boală sau acel simptom. Şi procedînd astfel, ele îşi asumă o responsabilitate care nu le aparţine, care nu le revi­ne, căci fiecare este responsabil de misiunile pe care le ia asu­pra sa, fiecare, oricît de tînăr ar fi, este singurul responsabil de loialităţile si de fidelităţile pe care le manifestă.

 

Marie a fost o elevă strălucită. Şi-a dat bacalaureatul la 15 ani, a urmat clasele pregătitoare la cîteva şcoli mari, dar a oprit totul la 17 ani, pentru a nu-şi depăşi mama care s-a că­sătorit foarte devreme şi şi-a întrerupt studiile la aceeaşi vîr­stă. Marie s-a prezentat la numeroase concursuri, doar pentru a-şi dovedi că este capabilă: „Verificam dacă sînt în stare, nu dădeam curs carierei care mi se oferea în urma concursului. Am rămas învăţătoare toată viaţa.”

Bărbatul cu care s-a căsătorit era student la medicină. La încheierea studiilor a afirmat: „Nu voi avea copii pînă ce nu-mi voi susţine teza de doctorat.”

Această aşteptare a durat opt ani în timpul cărora: „Făcea tot felul de schimbări, dar nu a scris nici un rînd, nici nu a început vreo cercetare, într-o zi m-am hotărît să-i scriu teza. Şi-a obţinut doctoratul în şase luni, a refuzat mult timp să aibă copii şi nu m-a iertat niciodată pentru că i-am scris lucra­rea în locul lui!”

Unele fidelităţi conduc la obligaţii şi compensaţii perma­nente.

„Fidelitatea mea era de a fugi de toţi bărbaţii care pretindeau că mă iubesc. Mama mă prevenise: „Să nu ai încredere în băr­baţi, ei nu se gîndesc decît la un singur lucru!” şi multă vreme am crezut-o. Mă supuneam acestor injoncţiuni, pentru că eram convinsă că o dată cu trecerea timpului mă va iubi mai mult!”

Misiunile reparatorii ale unor copii se pot desfăşura în do­menii cît se poate de diverse: în viaţa afectivă sau socială, prin boală sau reuşită, prin eşecuri sau decepţii profesionale. „Fratele meu preluase întreprinderea tatălui meu slăbit de boală. După ce el a murit într-un accident la munte, am demi­sionat din funcţia mea de profesor şi i-am luat locul. Această muncă mă enervează, dar nu îndrăznesc să-mi dezamăgesc familia…”

Un alt bărbat, care eşuează în toate încercările sale de afir­mare socială sau profesională, va înţelege mult mai tîrziu în ce măsură şi-a ascultat tatăl, o persoană importantă şi totoda­tă primarul oraşului, care, cînd el era mic, îi repeta fără înce­tare: „în orice caz, nu o să faci nimic fără mine!”

sursa de inspiratie : JACQUES SALOME