secretul fericirii permanente?

secretul fericirii permanente?
Sur-sa: Ceea ce cauzeaza, creeaza sau initiaza; un creator.

In spatele valului intelectului si emotiilor, se afla imaginea voastra de sine sau ego-ul. Ego-ul nu este adevaratul sine; el este imaginea voastra, pe care v-ati construit-o de-a lungul timpului. Este masca in spatele careia va ascundeti, dar nu e adevaratul tu. Iar din cauza ca nu este adevaratul tu, ci un fals, aceasta imagine traieste in frica. Vrea sa fie acceptata. Are nevoie sa controleze. Si va urmareste peste tot.
Poetul indian, Rabindranath Tagore, are un frumos poem in care vorbeste cu Dumnezeu: Am plecat singur catre locul de intalnire. Dar cine este acesta care ma urmareste prin intunericul tacut? Ma feresc in laturi pentru a-i evita prezenta, dar nu pot scapa de el. El face praful sa se ridice din pamant cu mandria sa; el se alatura, cu vocea sa puternica, fiecarui cuvant pe care il rostesc. Este micul meu sine, Stapanul meu; el nu cunoaste rusinea. Dar eu sunt rusinat sa apar la usa ta, in compania sa. Ego-ul este inchisoarea pe care ati construit-o in jurul vostru si care acum va tine prizonieri intre zidurile sale.

Cum puteti sti ca asa s-a intamplat? Trebuie sa stiti ca, de fiecare data cand simtiti un disconfort in trup, ego-ul va umbreste sinele interior. Frica, indoiala, ingrijorarea si preocuparea sunt cateva dintre energiile asociate ego-ului.

Ce este de facut? Cea mai buna cale de a imprastia aceste energii este sa va percepeti trupul. Pur si simplu, sa percepeti senzatiile localizate in trup si sa continuati sa le simtiti, pana cand vor incepe sa se risipeasca. Si
cum va puteti elibera din captivitate? Va eliberati, alegand sa va
identificati cu sinele vostru interior, cu adevaratul tu.

Va eliberati din inchisoarea conditionarii, atunci cand nu va mai simtiti inferiori sau superiori nimanui, cand renuntati la nevoia de a controla alti oameni, cand creati un spatiu in care ceilalti sa fie cine sunt ei cu adevarat dar si adevaratul vostru sine sa fie cine este el cu adevarat.

Va eliberati, atunci cand nu va mai aparati punctul de vedere, cand nu mai
folositi stereotipii si nu mai nutriti simpatii sau antipatii extreme, fata de oameni pe care ii cunoasteti prea putin. Va eliberati, atunci cand refuzati sa va urmati impulsurile de manie si teama, cand actionati mai mult din smerenie decat din agresivitate, cand pasiti usor, nu cu mandrie, cand discursul vostru este constructiv, nu distrugator, cand alegeti sa dati expresie doar iubirii.
Cum puteti sti cand sunteti liberi? Stiti ca sunteti liberi, atunci cand va
simtiti fericiti si usori, in loc sa fiti tematori si anxiosi. Stiti ca sunteti liberi, atunci cand sunteti imuni la parerile celorlalti fie ele bune sau rele cand veti fi renuntat la nevoia de aprobare, cand credeti ca sunteti destul de buni, asa cum sunteti. Stiti ca sunteti liberi, cand va abandonati momentului, realitatii si sunteti increzatori in faptul ca universul este de partea voastra. Stiti ca sunteti liberi, atunci cand renuntati la resentimente si pareri de rau si alegeti sa iertati.

In cartea: Un curs in miracole, este o rugaciune care spune ca fiecare
decizie pe care o iei este o alegere intre o parere de rau si un miracol.
Renuntand la pareri de rau, alegem miracolele, pentru ca parerile de rau
reprezinta drama ego-ului, care umbreste spiritul. Daca renuntati la toate
parerile de rau, judecati si resentimente, va eliberati cu adevarat si va
gasiti sufletul.
Sufletul este sursa creativitatii, intelegerii, pacii, armoniei, veseliei si a tuturor posibilitatilor. Este un loc de liniste, dincolo de orice eticheta

De fiecare data cand ne folosim de o eticheta oricare ar fi aceasta cream o imagine care umbreste ceea ce este real.

Cineva l-a intrebat, odata, pe Rumi: Cine esti? Acesta a raspuns: Nu stiu cine sunt. Ma aflu intr-o stare de confuzie nemaipomenit de lucida! Daca ma etichetezi si ma definesti te vei infometa de tine insuti. Daca ma inchizi in caracterizari si definitii ca intr-o cutie, acea cutie va fi sicriul tau. Eu sunt ecoul propriei tale voci, care se izbeste de zidul lui Dumnezeu!
Ceea ce spune Rumi este ca noi ne cream propria imagine de sine, prin toate
etichetele pe care ni le atribuie oamenii. Fara aceste etichete, noi suntem spiritul liber si curgerea libera a universului. De indata ce apar etichetele, bune sau rele, imaginea de sine, sau ego-ul, incepe sa umbreasca sinele interior.
Lumea ego-ului este dependenta de timp, e temporara, fragmentata, tematoare, personala, egocentrica, preocupata doar de sine si legata de ceea ce este cunoscut. Se agata de placere si fuge din calea durerii. Lumea spiritului
este atemporala si eterna, libera de trecut si viitor, intreaga, fericita, deschisa si accesibila tuturor.

Lumea spiritului este lumea comunitatilor, a intuitiilor si a iubirii. Aceasta lume este reala, nedivizata, de neclintit, dinamica, creativa, autosuficienta, puternica si libera de limitari, asteptari sau atasamente. Lumea spiritului este sursa intregii puteri. Nu a existat si nici nu va exista vreodata o alta sursa a puterii. Ceea ce lumea numeste putere este mai degraba teama, care duce la manipulare si la controlul celorlalti, si apoi, la violenta si suferinta. 

Adevarata putere este puterea de a crea, puterea de a transforma, puterea de a iubi, puterea de a vindeca si de a fi liber. Adevarata putere vine din legatura noastra cu sinele cel mai profund, cu ceea ce este real. De aceea, oamenii puternici se raporteaza la sine, nu se raporteaza la obiecte. Acesti doi termeni trebuie sa fie explicati mai bine.

sursa de inspiratie: D. Chopra

Anunțuri

Transformarea – poveste terapeutica

Traiau odata, pe fundul unei mlastini, cateva larve care erau foarte nedumerite in legatura cu ceea ce se intampla cu suratele lor dupa ce acestea se urcau la suprafata, deoarece nici una dintre ele nu mai revenea in locul de unde plecase. Curioase si chiar usor speriate, ele s-au sfatuit si s-au hotarat ca prima dintre ele, care va pleca, sa se intoarca si sa le povesteasca cum este acolo sus.

Foarte curand una dintre ele a simtit un imbold irezistibil de a pleca si a inceput sa urce usor pe tulpina unei flori. Ajungand pe petalele florii, ea s-a odihnit putin, si, incet, incet, a inceput a se schimba, pana s-a transformat intr-o superba libelula. Si-a luat zborul, dar n-a uitat de promisiune si a incercat fara success sa atraga atentia larvelor ramase in mlastina. Si-a dat seama intr-un tarziu ca, desi surorile ei, pe care le vedea acolo jos, ar fi putut s-o vada, nici una n-ar fi reusit sa recunoasca in frumoasa libelula larva care fusese odata.

sursa de inspiratie :Ion Dafinoiu

Risti ? – Rudyard Kipling

Râzând…Rişti să pari nebun.

Plângând…Rişti să pari sentimental.

Întinzând o mână cuiva…Rişti să te implici.

Arătându-ţi sentimentele…Rişti să te arăţi pe tine însuţi.

Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale…Rişti să pierzi

… Iubind…Rişti să nu fii iubit la rândul tău.

Trăind..Rişti sa mori…

Sperând…Rişti să disperi,

Încercând măcar…Rişti să dai greş… .

…Dar dacă nu rişti nimic… Nu faci nimic…. Nu ai nimic…Nu eşti nimic…

Disciplinarea, pedeapsirea copilului – beneficii si consecinte neplacute

„A face educatie fără sanctiune sau pedeapsă este o utopie, deoarece nu există copil care să nu gresească. Ori, a nu sanctiona greseala înseamnă a o încuraja. Deci pedeapsa e necesară si are rol educativ, însă nu orice pedeapsă. Există pedepse gresite, care au un efect contrar celui scontat”

Pedeapsa poate modela comportamentul celui pedepsit. O serie de studii au evidentiat, în mod repetat, că acei copii care au fost martorii sau tinta unor pedepse excesive tind să recurgă ei însisi la pedepsirea oamenilor din jurul lor. Uneori, exprimarea pedepsei poate fi amânată până când devin ei însisi adulti si intră în rolul de părinti.
De multe ori părintele se simte vinovat după ce pedepseste copilul, mai ales dacă l-a pedepsit prea aspru, „la mânie”; va regreta ulterior că a folosit o metodă care a avut efecte negative asupra copilului si nu a fost eficientă în schimbarea comportamentului. De asemenea, relatia dintre părinte si copil va avea de suferit: copilul va fi mai putin comunicativ cu
părintele, va căuta afectiune în altă parte, îsi va pierde încrederea în părinte, va ascunde unele lucruri fată de el etc.
Modelul oferit de către părinti are uneori un impact mai mare asupra copilului decât orice alte metode folosite în  disciplinarea lui. Copilul învată cel mai bine imitând, uneori inconstient, exemplul care îi este oferit de către părinte. Adolescentii care au fost loviti aprobă folosirea pedepsei corporale si sunt mai predispusi să o folosească atunci când vor avea copii.
Prin numeroase studii s-a demonstrat „relatia care există între frecventa pedepselor corporale si comportamentul antisocial al tinerilor, numărul de accidente suportat în copilărie si adolescentă, agresivitatea, tulburările de comportament, diminuarea capacităŃilor intelectuale”.

Loviturile brutale pot avea urmări grave si chiar violentele asa-zis „usoare” (bătăi la fund, palme etc.), dacă se repetă si li se atribuie rolul de instrument „educativ”, pot genera acelasi gen de consecinte. Copilul ale cărui greseli sunt sanctionate prin lovituri, trăieste cu frica de a fi lovit si nu îndrăzneste să realizeze numic de teamă că va declansa pedeapsa. El învată că violenta este „solutia” în caz de dezacord si nu ezită să o folosească, la rândul său, atunci când se află pe o pozitie de fortă.
În plan fiziologic, pedepsele corporale repetate „distrug mecanismele naturale de adaptare la situatii periculoase, cum sunt fuga sau autoprotectia, deoarece de loviturile părintilor nu poti nici să fugi, nici să te aperi. Dacă trebuie să facă fată unei situatii periculoase, copilul riscă să se inhibe, să rămână într-o stare de încremenire care îl face incapabil să se protejeze eficient, de unde numărul mare de accidente care li se întâmplă copiilor bătuti”

Programele parentale folosesc o gama larga de interventii adresate părintilor, care pornestc de la premisa că practicile parentale contribuie la geneza, progresul si mentinerea comportamentelor disruptive de-a lungul copilăriei. Un astfel de program îi ajută pe părinti să deprindă abilităti mai eficiente de disciplinare si relationare cu copiii lor. Programul se bazează pe resursele familiale si acordă atentie contextului cultural al familiei.

A fi părinte constituie o provocare care implică creativitate, căldură si abilităti. Creativitatea si căldura sunt greu de învătat. Abilitătile, însă, se dezvoltă prin experientă, atât cu părintii proprii, cât si cu cei ai prietenilor, prin eforturi de a îmbunătăti comunicarea, disciplinarea copiilor, rezolvarea de probleme, monitorizarea, cât si alte aspecte legate de cresterea copiilor.

sursa de inspiratie: C. Oaneș

postura copilului in nevroza familială

” Psih­analiza destinată copiilor, chiar mai mult decât cea pentru adulţi, pune în evidenţă rolul deosebit pe care, prin locul pe care îl ocu­pă, prin vârstă şi sex, îl joacă în mod inconştient fiecare individ din familie asupra celorlalţi, ca şi rolul celorlalţi în ceea ce îl priveşte.

Există unele interdicţii dialectice şi dinamice în interiorul familiilor. Unii copii poartă marca acestora nu în numele lor, ci în virtutea faptului că au moştenit povara interdicţiei de a spune, anterioară conceperii sau concomitentă cu naşterea lor, în aşa fel încât corpul lor (habitusul) manifestă si semnifică aceste lucruri care nu pot fi rostite.

De ce vă spun aceste lucruri? Pentru că există la copilul care se naşte (în funcţie de locul pe care îl are în familia lui, în func­ţie de rolul pe care 1-a avut în momentul conceperii sale în relaţiile dintre părinţii lui şi faţă de dificultăţile părinţilor cu propriii părinţi şi fraţii mai mari) un impact al inconştientului părinţilor asupra inconştientului embrionului în momentul conceperii lui sau asupra fătului de-a lungul gestaţiei acestuia; el este un fel de medicament al acelei familii. Medicament, nu în sensul că îi vindecă, ci pentru că devine, ca să spunem aşa, un fel de burete pen­tru problemele lor, iar acest burete viu poate rămâne marcat de interdicţia de a dori în nume propriu, ceea ce le va permite celorlalţi să-şi ducă zilele, cel puţin la fel de bine ca până atunci, începând cu momentul în care conceperea copilului respectiv a fost cuvântul obturant între părinţii care au decis totuşi să conceapă acel copil sau, dacă el a fost deja conceput, să îl păstreze.

Copilul lor este astfel locul de întâlnire a zonelor de umbră şi de lucruri nespuse în legătură cu trăirile emoţionale ale unuia faţă de celălalt. Se întâmplă uneori ca însăşi conceperea să aibă loc într-o întâlnire neexprimată a pulsiunilor de ură reciprocă — fără nicio conotaţie peiorativă — sau a pulsiunilor de ură a unuia din­tre părinţi cu pulsiunile de moarte ale celuilalt. Nu este vorba despre pulsiunile de nonviaţă ale fiecăruia, ci de pulsiunile de agresivitate inconştientă trezite de lumea exterioară, din jurul lor, sau care erau îndreptate către ei dinspre această lume exte­rioară. Copilul respectiv a moştenit toate acestea. (Copii rezul­taţi din violuri, copii rezultaţi prin constrângere din raporturi so­cotite legitime.) Toate acestea sunt lucruri care trebuie ştiute. Nu pot în momentul de faţă să vă prezint date rezultate din obser­vaţii, însă ele pot apărea în cadrul terapiei cu copiii marcaţi la naştere de unele probleme descoperite tocmai datorită travaliu­lui psihanalitic, în felul acesta, prin rostirea adevărului în legă­tură cu drame ascunse, poate fi ajutată întreaga familie, deşi aceasta crede că nu suferă decât din cauza anomaliei copilului respectiv.

Lăsând să vorbească anomalia acelui copil sau, mai degrabă, ascultând-o, deoarece acesta nu vorbeşte încă, deci, ascultând-o, adică înţelegând ceea ce el lasă să se înţeleagă prin comporta­mentul lui, anomalia va sfârşi prin a ceda. Anomalia dinamică a copilului se dovedeşte în stare să îi facă pe părinţi să vorbească despre ceea ce nu au putut spune niciodată nimic, iar cineva din familie va putea veni atunci să vorbească, dar numai după ce corpul şi-a revenit la proporţiile fireşti, la echilibrul lui „bio-vegetativ”. Este un proces lung… Deşi am vârsta pe care o am, nici nu ştiu dacă voi putea observa până la capăt aceste cazuri. Tine­rii, în schimb, vor relua şi înţelege această relaţie incredibilă prin care fiecare dintre noi este la naştere, la nivelul inconştientului, limbajul dorinţei părinţilor lui. Uneori este vorba despre un limbaj sortit tăcerii, astfel încât restul familiei să îşi poată prelungi limbajul şi comunicare unii cu ceilalţi sau, cel puţin, cu societa­tea. Unul singur este sacrificat pentru toţi ceilalţi (însă, să nu ui­tăm, pentru inconştient nu există negativitate).

Această „nevroză” — un cuvânt nepotrivit, de altfel, însă aşa s-a spus la început —, „nevroza familială„, a făcut obiectul cer­cetărilor lui Laforgue. La început, toate acestea nu erau defel in­teresante pentru majoritatea psihanaliştilor: „nevroză familială”, ce mai e şi asta? Se avea în vedere doar nevroza individului, cea din perioada complexului Oedip. ”

sursa de inspiratie: F. Dolto