Viata ta a fost trecuta pe modul ” IN ASTEPTARE!! „

Daca nu ar conta incotro te indrepti, nu ar conta nici unde te poarta lupta cu sentimentele, gandurile sau experientele tale interioare. Faptul ca acum citesti demonstreaza ca, pentru tine, conteaza incotro te indrepti.

Reflecteaza si vezi daca nu este adevarat ca durerea cea mai mare din viata ta nu este reprezentata de anxietate, depresie, impulsuri, amintiri, trauma, manie, tristete si asa mai departe, ci de faptul ca viata ta nu este traita complet si din toata inima.
Viata ta a fost trecuta pe modul ” in asteptare” in timpul in care incercai sa eviti durerea prin evitarea situatiilor dureroase.
Si fiecare ticait al ceasului isi bate joc de tine: ESTE INCA O SECUNDA TRECUTA DINTR-O VIATA NETRAITA DEPLIN.

Problema centrala aici nu este ca ai probleme, ci ca ai amanat sa faci alegerile care trebuie facute. Vitalitatea si angajamentul nu necesita sa elimini, mai intai , durerea, ci exact contrariul: sa te deschizi la bucuria (si la durerea) care vine din trairea unei vieti care este cu adevarat despre ce vrei tu sa fie.

Asadar, iata o intrebare de adresat persoanei pe care o vezi in oglinda: DESPRE CE VREI SA FIE VIATA TA ?   CE VREI SA FIE CU ADEVARAT?

sursa de inspiratie: Steven C. Hayes

Anunțuri

Dreptul de a nu fi otravit

” Prestigiul ” pe care si-l doreste o persoana se intretine cu bani, cu foarte multi bani. Alaturi de dependenta de dovezi, prestigiul constituie simptomul celei mai nenorocite boli de pe Terra: orgoliul.
Singura metoda prin care putem vindeca orgoliul consta in pierderea completa a prestigiului si in a invata, din experienta personala, ca exista oameni care pot iubi si accepta pe cineva si fara acest prestigiu.
Nu se intampla nimic daca va provocati singur acest prestigiu. Ba chiar veti descoperi singur cine va este prieten cu adevarat. Nostim nu? Nu disperati, chiar daca v-a parasit toata lumea; daca va veti comporta conform firescului propriu, inseamna, de fapt, ca intindeti o mana catre toata lumea, care va fi primita doar de cativa in stare sa va accepte asa cum sunteti in realitate. Acestia sunt singuriipe care ii puteti numi prieteni.

Aveti incredere in instinctul vostru si in curajul de a distinge intre hrana sanatoasa si otrava (nici nu conteaza daca este fizica , intelectuala sau emotionala), fara a accepta vre-o dovada oficiala.
Veti dobandi astfel, foarte rapid, puterea de a discerne prin autoeducatie si observatie.

Unul din drepturile omului este acela de a nu fi otravit si este vorba despre un drept care ne priveste pe noi, toti.
Daca veti vrea totusi sa cxereti socoteala, cel mai bun lucru pe care ar trebui sa il faceti ar fi acela de a incepe chiar cu voi.

sursa de inspiratie: D. Menrath

Suferinta – o cale de a gasi sensul in viata

” Odată, un medic generalist în vârstă trecea printr-o depresie severa deoarece nu putea trece peste pierderea soţiei sale, care murise cu doi ani înainte şi pe care o iubise mai presus de orice. Confruntat cu întrebarea: „Doctore, ce s-ar fi intâmplat dacă ai fi murit dumneata primul şi soţia dumitale ţi-ar fi supravieţuit?” „Oh, mi-a răspuns el, ar fi fost îngrozitor! Ce ar mai fi suferit!” Atunci i-am replicat: ” Vezi, doctore, soţia dumitale a fost cruţată de o astfel de suferinţă, şi negreşit că tu eşti acela care ai cruţat-o, cu preţul faptului că tu îi supravieţuieşti şi o jeleşti.”

Nu trebuie să uităm niciodată că putem găsi un sens în viaţă chiar şi atunci când suntem confruntaţi cu o situaţie deznădăjduită, când avem de înfruntat o soartă pe care nu o mai putem schimba. Ceea ce contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potenţial uman la cotele sale cele mai înalte, care constă în a transforma o tragedie personală într-un triumf, în a transforma o nenorocire într-o realizare omenească. Când nu mai putem schimba o situaţie – gândiţi-vă doar la o boală incurabilă, cum ar fi de pildă un cancer neoperabil – atunci suntem provocaţi să ne schimbam pe noi înşine.

Intr-un fel, suferinţa încetează să mai fie suferinţă din clipa în care îşi găseşte un sens, ca de pildă sensul sacrificiului.

Aceasta este una dintre tezele de bază ale logoterapiei, anume că preocuparea principală a omului nu este aceea de a-şi satisface plăcerea sau de a evita durerea, ci mai degrabă de a vedea că viaţa lui are sens. De aceea, omul este gata şi să sufere, cu condiţia – negreşit – să fie sigur că suferinţa lui are un sens.

Daţi-mi voie să spun cât se poate de clar faptul că suferinţa nu este sub nici o formă necesară pentru a găsi sensul. Dar insist asupra faptului că sensul este posibil în pofida suferinţei, dacă, desigur, suferinţa este inevitabilă. Dacă ea poate fi însă evitată, cel mai plin de sens lucru este să îi îndepărtăm cauza, fie ea una psihologică, filozofică sau politică. A suferi fără să fie nevoie este o chestiune mai degrabă de masochism decât de eroism.

Intr-o conferinţă televizată (Africa de Sud, 1985), se face următoarea afirmaţie: „Daţi-mi voie să vă confrunt cu o definiţie, întrucâtva stranie, a disperării. Disperarea poate fi pusă într-o formulă matematică: Disperarea = Suferinţă – Sens, adică disperarea este o suferinţă fără sens”. De îndată ce omul găseşte un sens pentru suferinţa lui sau un sens pentru viaţa sa în pofida suferinţei, el devine capabil să o îndure şi nu ajunge la disperare,că nefericirea este un semn de inadaptare. Un astfel de sistem de valori ar putea fi răspunzător de faptul că povara nefericirii care nu poate fi evitată este sporită de nefericirea de a fi nefericit.”Iar într-un alt articol şi-a afirmat speranţa că logoterapia „ poate ajuta la contracararea unor curente nesănătoase din cultura de azi a Statelor Unite, unde suferindului incurabil i se dau prea puţine şanse de a se simţi mândru de suferinţa sa şi de a o considera înnobilantă, iar nu înjositoare , astfel încât el nu numai că este nefericit, ci se simte şi vinovat că nu este fericit”.

Sunt situaţii când omul nu mai poate să lucreze sau să se bucure de viaţă; căci inevitabilitatea suferinţei nu poate fi niciodată controlată. Acceptând provocarea de a suferi cu curaj, viata are sens până la ultima sa clipită şi îşi păstrează literalmente sensul până la capăt.

Cu alte cuvinte, sensul vieţii este unul necondiţionat, pentru că include chiar şi sensul potenţial al suferinţei ce nu poate fi evitata.

Ceea ce i se cere omului nu este, asa cum invata unii filosofi existentialisti, sa indure lipsa de sens a vietii, ci mai degraba sa isi suporte incapacitetea de a pricepe in termeni rationali sensul neconditionat al vietii.    „

sursa de inspiratie: Victor Frankl

Ingeri incarnati constienti de ei insisi

” Uneori cădem, ne ridicăm şi iar cădem, trăim revelaţii şi apoi pare că le pierdem şi când ne aşteptăm mai puţin, urmează o nouă revelaţie. Încetul cu încetul încorporăm niveluri ale realităţii la care nici nu am visat, nici nu am crezut că sunt posibile dar apoi urmează o zguduitură care ne aruncă în cea mai neagră criză „umană”.

Încetul cu încetul însă, crizele sunt din ce în ce mai rare, noua realitate se instalează din ce în ce mai ferm şi mai stabil, trăirile multidimensionale tind să se încorporeze direct în realitatea ordinară şi învăţăm să trăim cu ele, să le facem parte din ceea ce suntem permanent.

Nu există un prag al „iluminării”, ci un proces enorm, la scala întregii conştiinţe, în plină desfăşurare. Sunt mii şi mii de oameni care trec prin acesta, poate milioane, şi întreaga umanitate în ansamblu trece prin asta. Există şi vor exista fluctuaţii de neînţeles pentru minte, care vrea ca lucrurile să fie clare şi logice. „De-aici până aici e espectul uman, de-aici până colo este procesul, aici începe iluminarea”.

Nu devenim nişte sfinţi, ci nişte oameni conştienţi de propria lor diviniate.

 

sursa de inspiratie: H. Turcanu

Povestea unei iubiri

Iubirea, oricât de minunată ar fi nu este suficientă pentru ca doi parteneri care se iubesc să rămână într-o relaţie de lungă durată. Calitatea comunicării, bogăţia schimburilor, vitalitatea lucrurilor împărtăşite în comun sunt cele care vor hrăni şi vor menţine relaţia vie.

 El se numea Tăcere şi ea se numea Vorbă. Aveau peste 20 de ani şi încă nu descoperiseră iubirea. S-au întâlnit pe insula unde trăia ea, unde se născuse şi unde îşi petrecuse toată copilăria.

La început au schimbat doar câteva priviri şi lungi momente de tăcere, pline de aşteptări, încărcate de entuziasm, de vibraţiile dorinţei lor care se năştea. Îşi ofereau zâmbete dulci ca mierea şi pline de tandreţe, pe care dansau soarele şi cerul întreg. Îndrăzneau să se apropie unul de altul, încet, în momente pline de frumuseţe, acompaniate de suspinele lor.

Fiecare dintre ei îşi depunea speranţele, emoţiile şi partea secretă din vise în mâinile celuilalt. Apoi au învăţat, treptat, să îmblânzească spaţiul dintre corpurile lor, să simtă cu toate simţurile şi să-şi lase gesturile să se mişte libere.

Apoi, foarte repede, toate acestea au izbucnit, în săruturi pline de lumină şi în mângâieri pline de culoare, în parfumul abandonului lor, pentru a se pierde şi a se topi în sărbătoarea corpurilor lor, care i-a dus apoi departe, în cele mai profunde locuri ale fiinţei lor.

S-au iubit reciproc, lucru care se întâmplă mai rar decât credem. Vreau să spun, prin reciprocitate, că iubirea unuia rezona şi se acorda cu iubirea celuilalt.

Tânăra femeie, care se numea Vorbă, a început în mod firesc, foarte repede, să vorbească despre sentimentele ei, despre emoţiile şi simţămintele ei cele mai intime. Avea o creativitate inepuizabilă şi generoasă pentru a vorbi, pentru a-i împărtăşi tânărului, Tăcere, ceea ce simţea, pentru a-i murmura, a-i şopti celui pe care-l iubea, tot ceea ce trăia în adâncul fiinţei ei, îi povestea despre trecutul ei, despre prezent şi despre viitorul pe care şi-l imagina alături de el. Un viitor comun cu care îşi dorea ca şi el să fie de acord, pentru a-l construi împreună.

Pentru Tăcere însă, era mai complicat, mai dificil. El nu ştia să vorbească despre el sau, mai degrabă, păstra din experienţele lui anterioare o prudenţă sau o inhibiţie care îl împiedicau să exprime în cuvinte ceea ce trăia, ceea ce simţea. Chiar dacă uneori avea impresia că, tot ceea ce nu putea exprima, se agită în el asemenea unei furtuni. Îi era frică să nu pară slab, mai puţin viril, dacă vorbea despre intimitatea lui şi, cel mai adesea, credea că de fapt nu este necesar să vorbeşti despre astfel de lucruri, că era inutil şi doar un timp pierdut şi că ar putea fi chiar periculos să îşi exprime sentimentele, ceea ce trăia în interior. Se simţea mai în largul lui, asemenea multor bărbaţi, în acţiune, îi plăcea să facă propuneri, să organizeze ieşiri în diverse locuri. Şi, în primul rând, nu se putea abţine să nu o atingă pe iubita lui, să o ia în braţe, să îi arate dorinţa lui. Lucru pe care Vorbă îl dorea foarte mult, dar nu era singurul lucru pe care şi-l dorea.

Să nu credeţi cumva că Tăcere era mut. Nici vorbă! Vorbea chiar mult, cu uşurinţă şi îndrăzneală, cu umor, avea o calitate în a face analize şi sinteze, un simţ critic ascuţit în tot ceea ce se referea la teoriile economice sau sociale, la problemele lumii, la univers, la sport şi la spectacole. Însă vorbea tot timpul despre ceilalţi, despre evenimentele din jurul lui. Nu vorbea niciodată despre modul în care trăia el toate aceste lucruri, despre ce simţea, ce îl emoţiona în adâncul lui.

Îi plăcea să comenteze aspecte legate de afaceri, de societate şi de comportamentul oamenilor politici, îi plăcea mult să dezvolte un subiect propus de el sau de altcineva. Imediat se lansa într-un discurs în care îi plăcea să strălucească dar uneori se mai şi rătăcea într-o logoree nesfârşită, se repeta, devenea puţin steril şi îşi pierdea sensul frazei. Excela în controverse, în a cultiva arta disputelor, întreţinea cu iubita lui, Vorbă sau cu prietenii dezbateri întregi despre sport, despre filme, despre cărţile citite, despre călătoriile pe care le-a făcut, despre experienţele de viaţă pe care le-a avut. De fapt, diferenţa dintre cei doi iubiţi constă în faptul că ea vorbea despre ea, în timp ce el vorbea despre ceilalţi şi despre ce a făcut el, fără să vorbească cu adevărat despre el însuşi, despre ce simte, ce trăieşte.

Şi ignora faptul că, ceea ce menţine împreună, în timp, doi parteneri nu este doar iubirea care putea să îi lege şi să îi ataşeze unul de altul, ci calitatea schimbului şi a comunicării dintre cei doi.

Un schimb echilibrat, pe baza ştiinţei de a da şi de a cere şi a îndrăznelii de a primi şi de a refuza. Un schimb care putea fi reciproc sau nu

Cei doi nu ştiau încă faptul că se aflau la începutul unui drum care avea să îi îndepărteze unul de altul, mai mult decât orice neînţelegere care ar fi putut să îi facă să se contrazică sau să se rănească reciproc. Ar fi putut ca, rămânând pe acel drum al lipsei de înţelegere, în care cererile unuia nu îşi găseau ascultare şi răspunsuri în comportamentele celuilalt, să se îndepărteze unul de altul, fără ca măcar să ştie acest lucru. Riscau să se părăsească încet, în mod iremediabil, fără ca măcar să presimtă incapacitatea lor de a crea, dincolo de iubire, o relaţie vie, creativă, stimulantă pentru amândoi. O relaţie care le-ar fi hrănit iubirea cu tot ce era mai bun în ei, cu cele mai neaşteptate resurse pe care le aveau, dacă ar fi ştiut să-şi împărtăşească trăirile şi simţămintele. Şi toate acestea, bineînţeles cu dăruire, de o parte şi cu receptivitate deschisă, de cealaltă parte şi, mai ales cu reciprocitate, printr-un dialog al sentimentelor şi al trăirilor celor mai personale, mai intime. O relaţie în care fiecare ar fi putut să-şi împărtăşească aşteptările, aporturile şi, mai ales să-şi exprime zonele de intoleranţă, de fragilitate, de furie sau chiar de violenţă, legate de rănile lui din copilărie.

Trebuie să vă mai spun că, Vorbă a fost crescută în familia Îndrăznescsăspun, o familie în care se practică demult învăţarea comunicării, adică a învăţa cum să pui ceva în comun. O metodă care propune să nu vorbeşti despre celălalt, ci să îi vorbeşti celuilalt despre tine, o metodă care invita la renunţarea la injuncţii, la judecaţi de valoare, la descalificări şi devalorizări, la ameninţări şi la şantaj, la culpabilizări, la menţinerea raportului dominant – dominat. Era o familie şi un mediu în care copiilor li se propuneau încă de când erau foarte mici, reguli de igienă relaţionala simple, accesibile oricui, instrumente concrete, transmisibile, pentru a comunica mai bine.

Vorbă, în educaţia ei, îşi însuşise resurse care îi permiteau o mai bună poziţionare, autonomie şi afirmare a propriei persoane, creativitate şi libertate de a fi…

Tăcere, cât despre el, crescuse într-un mediu în care a fost învăţat să nu vorbească despre ceea ce trăia şi simţea, în care practica opoziţia şi nu apoziţia, înfruntarea, în loc de confruntare, confuzia între sentimente şi relaţie, nediferenţierea între dorinţe şi nevoi. Fusese crescut în familia Astanusespune. O familie cum sunt milioane de familii de pe planeta Tăcerii, care practică într-un mod foarte natural, un sistem relaţional foarte răspândit, care este surd şi orb în fata lucrurilor esenţiale, este pernicios şi pervers şi, mai ales, energetivor.

O familie în care nu era convenabil să vorbeşti despre sine, să te dezvălui aşa cum eşti, în care se puneau întrebări intruzive sau cererilor li se răspundea prin conformism sau supunere. O familie şi un anturaj în care se vorbea despre ceilalţi, în care ceilalţi erau definiţi, catalogaţi şi etichetaţi prin judecaţi de valoare definitive, copiii erau culpabilizaţi dacă nu îndeplineau dorinţele părinţilor, erau ameninţaţi, pedepsiţi şi chiar alungaţi dacă afirmau credinţe diferite sau dorinţe de independenţă şi de afirmare diferite de ale lor…

În astfel de familii, copiii nu au posibilitatea de a-şi dezvolta încrederea şi iubirea de sine, iniţiativa şi creativitatea. Au foarte puţine alternative pentru a se împlini în iubire şi respect de sine, pentru a se întări în fata imprevizibilului vieţii… au ca model doar comportamente stereotipe şi conservatoare, repetitive şi foarte puţin adaptate la realitate. Cei care sunt crescuţi într-un astfel de sistem au puţine posibilităţi de a exista.

Sau se afirmă şi se realizează la nivelul faptelor, al acţiunii, al cuceririi, al luptei.

Fie se dau bătuţi, fug, se supun, se pun în serviciul exploatatorilor lor, se lăsă manipulaţi.

Sau se inhiba, se închid în tăcere, într-o activitate ecran, încercând să scape de imprevizibil şi făcându-se uitaţi. Unii, mai puţini, se vor realiza marginalizându-se, prin creaţie sau prin schimbare…

Nu ştiu cum va evolua relaţie dintre Vorba şi Tăcere şi nu ştiu cum va supravieţui sau se va amplifica iubirea lor. Ştiu doar, drumul pe care fiecare dintre ei îl are de parcurs, pentru a-şi propune, dincolo de iubire, o relaţie vie şi stimulatoare, dacă vor să-şi construiască un viitor împreună.

Ştiu, de asemenea, că se vor confrunta cu renunţarea la imaginile lor ideale, cu recunoaşterea mai clară a aşteptărilor lor, a aporturilor fiecăruia şi a zonelor lor de intoleranţă, cu descoperirea vulnerabilităţii fiecăruia. Vor avea de învăţat, dacă vor să construiască o relaţie de durată, să comunice cu privire la contradicţiile din interiorul fiecăruia, la diferenţele care există între ei şi la asemănări. Vor avea de negociat antagonismele, de clarificat partea întunecată din trecutul lor. Le doresc să poată porni pe acest drum, urmând calea inimii şi a unei cunoaşteri deschise.

sursa de inspiratie: J. Salome

Sapte intrebari fundamentale

Suntem intr-un moment favorabil pentru stabilirea unor obiective personale.

De ce moment favorabil?

Deoarece te afli in prima zi a unui nou an, a unui inceput universal valabil, a unui nou capitol din viata ta.

Deoarece astfel poti face o calatorie, pe durata unui an de zile, in care vei deveni stapanul propriei tale vieti prin claritate, intelegere si intelepciune.

Astazi te provoc la autocunoastere si autoanaliza propunandu-ti 7 intrebari fundamentale, gandite de Brian Tracy, instrumente ce servesc la clarificarea a ceea ce iti doresti cu adevarat sa obtii.

1. Care sunt pentru tine cele mai importante 5 valori?

2. Care sunt, in acest moment, cele trei obiective prioritare in viata ta?

3. Cum ti-ai petrece timpul daca ai afla astazi ca mai ai doar 6 luni de trait?

4. Ce anume ai face daca ai castiga chiar acum un milion de dolari la loterie?

5. Ce ti-ai dorit mereu sa faci, dar ti-a fost prea frica sa incerci?

6. Care activitate iti ofera cea mai mare satisfactie si implinire interioara?

7. Care este unicul lucru la care ai indrazni sa visezi daca ai sti cu siguranta ca s-ar realiza?

Ia o foaie si scrie acum raspunsul la fiecare intrebare. Rezultatele te vor uimi … vei descoperi astfel care sunt legile care iti guverneaza propria fiinta si cum functioneaza ele, astfel incat sa devii cu adevarat stapanul propriei tale vieti.

Iti doresc ca bucuria si curiozitatea sa te insoteasca pretutindeni !

Perfectionismul – un mod de a-ti afirma personalitatea

Femeile considera adesea ca fericirea familiei, castigata cu pretul eforturilor lor supraomenesti de a face ca in casa sa domneasca ordinea, este inviolabila si vesnica. Si, in majoritatea cazurilor , barbatii apreciaza rezultatele muncii lor. Chiar le considera sotii ideale. Dar care … te plictisesc intr-asa hal cu casa lor sterilizata, ca…

te apuca cascatul.
– grija exagerata pentru ordine si curatenie, atrag atentia psihologii, este adesea un simptom al neincrederii in sine, un semn de slabiciune. O persoana care tine o ordine ireprosabila in casa pare a incerca sa se ascunda in acest univers, in care domneste ordinea, de haosul lumii de afara, care e prea complicata pentru ea si o ingrozeste. Asta o face sa se afle intr-o permanenta stare de tensiune: un deranj cat de mic in casa, un lucru clintit putin de la locul lui ajunge sa fie un motiv de enervare si de suparare teribila. Cu timpul insa intretinerea casei incepe sa le ia insa gospodinelor inversunate mult prea mult timp si toata puterea: nu mai sunt instare de nimic altceva.
Urmarea: un sentiment de insatisfactie si de singuratate in cuibusorul care straluceste de curatenie.
Se mai poate aprecia deasemeni, in cazul persoanelor care sufera de mania curateniei, ca poate fi vorba si de … o constiinta incarcata: este posibil ca aceste persoane sa aiba pe suflet mici pete intunecate, a caror amintire se straduiesc sa o indeparteze printr-o exagerata si interminabila curatenie.

Asta nu inseamna ca trebuie sa cadem in admiratia persoanelor neglijente, care-si tin dusumelele pline de praf, prosoapele murdare, … . Nici vorba de asa ceva, doar casa ne reprezinta, este o continuare a eului nostru. In cazul celeilalte extreme, a cuiva care nu-si poate tine casa ordonata si curata, poate fi vorba de un conflict launtric serios. Ganditiva putin, daca un om nu-si poate organiza viata in propria lui casa, cum sa rezolve el lucruri importante?

Important de retinut: lucrurile nu sunt atat de simple si de lipsite de nuanta. Stim cu totii ca exista familii care duc o viata cat se poate de placuta si de interesanta in case in care domneste o mare harababura, dupa cum exista si case puse la punct, in care s-au instalat pentru totdeauna tristetea si nemultumirea reciproca.

 
sursa de inspiratie: M. Ripinskaia

Previous Older Entries